Povestea 3 – Dansul dervișilor
– Te iubesc – îi șoptesc.
Trupul ei care plutise în brațele mele în ritm cu al meu s-a încordat dureros, ca într-un spasm. Mi-a scăpat din brațe și s-a strâns ca un arici speriat. Inima îmi bătea dureros nu de la efort ci de la emoția în fața acestei perfecțiuni care era ea. În orice moment era perfectă, avea cheia fiecărei clipe, se armoniza perfect cu universul în dans și în repaus. Chiar și rănită, ca acum, era o clipă glorioasă, solidificată în scurgerea timpului. Am contemplat-o înainte să pot simți ceva în fața tulburării ei. Dar durerea pe care o emana prin pori și nu neapărat prin lacrimi m-a cuprins și readus pe pământ.
– Ce s-a întamplat? am întrebat-o.
O vedeam cum plânge așa cum uneori plâng copiii cu o durere nemărginită, nejustificată de micile lor dureri, lacrimi care curg fără oprire.
Mă străduiam să rămân cu ea și să nu devin iarăși observator, să nu mă pierd ca de atâtea ori în dorința de a o admira fără să mă gândesc la ea ca la o ființă umană.
– Ce ai? – o întreb, din nou.
Își ridică privirea spre mine și nu văd decât lebăda rănită, gâtul prelug înălțat ca un semn al unei întrebări devastatoare. Este atât de impregnată de dans încât uneori chiar momentele ei de femeie îi sunt poze de o nestemată puritate. Îi șoptesc fără să vreau uitând durerea ei:
– Așa trebuie să îți ridici capul pe scenă, nu aici, dar înțeleg că gestul odată făcut intră în armonia lumii oricând l-ar fi făcut.
– Nu mă iubești – spune și mai tare decât vorbele ei trupul frânt la picioarele mele îmi dă măsura durerii ei. Mă înspăimânt. O ridic.
– Nu te iubesc? Eu nu te iubesc?
Cuvintele îmi sunt insuficiente. O las din brațe și o înconjor cu trupul în zbor.
– Știu – șoptește. Asta înțeleg, când dansăm ești al meu, perechea mea atunci mă iubești, dar pe urmă, în viața adevărată…
Lacrimile prind din nou să i se prelingă în șuvoi, pe față.
– Pentru noi asta este viața adevărată, trebuie să înțelegi.
– Eu sunt femeie, aș vrea să mă dezmierzi acasă, în mașină.
O opresc cu un gest.
– Atunci iubirea nu e întreagă, e doar umbra adevăratei iubiri.
– Sunt femeie – spune din nou.
– Nu – aproape strig, ești Femeia, ești încoronarea genului tău. Singura și toate laolaltă… ai în tine esența tuturor celor care au fost și care vor veni.
– Trăiesc, mănânc, dorm, pot face copii.
– Neesențial. Doar în dans iubirea noastră este deplină și ne împlinește și pe noi, destinele noastre, în rest suntem anonimi.
– De ce?
Întrebarea ei mă prinde în aer, îmi pare că așa îi pot explica mai bine.
– Ca să devenim – îi spune trupul meu în zbor. Unii stau în pustie ani lungi, alții se ascund la capătul lumii și se îndurerează, suferă până la moarte, nu vezi ce dar am primit noi doi? În locul suferinței și al penitenței nouă ni s-a dat dansul. Pe fețele dervișilor zburători nu se citește decît extazul cel mai pur. Ca și lor ni se cere să ne dăruim acolo unde suntem cel mai fericiți. Împlinirea noastră poate veni în bucurie dacă vom găsi zborul perfect, în cercuri, din care să nu ne mai întoarceam. Ne vom roti până va rămâne din noi doar dragostea noastră adusă ofrandă lumii.
