Călătoria dura extrem de mult. Avea impresia că sunt de săptămâni întregi pe drum. Îi era greu să ţină socoteala zilelor sau a săptămânilor. Ca şi când calendarul ar fi fost fluid iar zilele ar fi curs într-un ritm în care nu mai contau orele.
Oboseala îi umplea oasele, treceau prin păduri întunecoase, ziua era îndepărtată de coroanele uriașe ale copacilor, renunțase să se gândeasca la drum, avea încredere în cel din fața ei că o va călăuzi, simţea în urechi, până adânc în plexul solar, zgomotul copitelor cailor, fără întrerupere, chiar şi atunci când se opreau îl mai auzea ca un fundal obsesiv de care urechea ei nu putea scăpa. Se opriseră la un han, era un soi de popas mai bine îngrijit, îi știa pe proprietari, erau foarte bine primiţi de fiecare dată când ajungeau acolo, aveau o cameră doar pentru ei doi, s-au întins în pat îmbrăcați. În timp ce adormea se gândea că ar fi dat orice pentru o baie caldă, îşi amintea în depărtare o cameră albă în care uneori se scufunda într-o cadă de metal alungită ca un corp de lebadă, vedea persoane în jurul ei care o spălau sau o ajutau să se şteargă. Simţea în nări mirosul aspru al săpunului dar şi parfumul untului de cacao pe care călugari îl aduceau de departe. Nopţile dormite nu o odihneau, frigul îi era adânc pătruns în fiecare fibră şi îi părea că niciun foc de pe pământ nu o va mai putea încălzi vreodată.
Ar fi vrut să înțeleaga sensul călătoriei şi să cunoască destinația dar lucrurile erau îndepărtate şi ascunse. Când prindea ceva era doar pentru o clipă şi apoi plonja iar în starea aceea în care totul îi era necunoscut. Mirosurile pe care nu le mai recunoștea, vocile din fundal, îngrijorate. Se îndreptau oare spre o victorie sau bătălia era pierdută iar soarta războiului atârna, ca de atâtea ori, de un fir fragil de ață.
Aveau grijă de ea dar nu puteau fi pretutindeni de unde veneau primejdiile. Nu îi mai era de mult frică, dacă va rămâne singură, dacă toți cei din jurul ei vor dispărea, va trebui să meargă înainte în pădure pentru că popasurile erau nesigure şi incomode. Atunci abia ar fi trebuit să înțeleagă ce se întâmpla, poate chiar să se orienteze dar într-un fel se gândea la acel moment ca la o posibilă eliberare. Ar fi fost greu de explicat ce simţea cu adevărat, drumul, primejdiile le acceptase de mult, îi plăceau înfruntările dar în ultima vreme avea o senzație de oboseală, ar fi vrut să se oprească să aibă popasuri mai lungi, să îi fie cald şi pericolele măcar în parte să dispară. Prea mult fusese în luptă. Singurele clipe liniștite le aveau când dormeau, cavalerul era lângă ea în majoritatea nopţilor dar el trebuia să gândească drumul din fața lor, să stea de vorbă cu oamenii care îi însoțeau, și pe urmă nu găseau întotdeauna o cameră doar pentru ei. L-ar fi dorit mereu lângă ea, el surâdea, jumătatea aceea de surâs pe care ea îl adora, refuza să o amăgească, drumul lor era nespus de greu. Niciodată nu o mințise, niciodată nu îi spusese că vor scăpa, ca vor fi fericiţi împreună la un capăt de pădure sau de drum. De asta îl iubea, oamenii mințeau atât de des și inutil, unii ca să o menajeze, să nu îi arate toate pericolele din drum dar era viața ei și ar fi vrut să hotărască singură ce lupte putea duce. Lupta fusese viața ei, durere și răni care sângerau insuficient închise iar ea mereu trebuia să urce în șa și să pornească mai departe.
A adormit cu greu dar parcă nu a reuşit să doarma deloc, se trezi în jur cu voci necunoscute şi se întrebă de unde ar fi putut să apară pentru că la culcare fuseseră doar ei doi. Îl căută înfrigurată lângă ea, de obicei îl vedea şi se liniștea, dar când deschise ochii realul îi explodă în față. Nu era prima dată când se trezea dar de mult nu fusese atât de dramatică ruptura între realitatea profundă a visului şi realul, îndepărtat că o umbră. Bărbatul cu crucea de Malta pe piept dispăruse.
